Urīt si saracie

Iubit-ai?... Ah, un caier de cinepa nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a fruntii sale !
Cu gura ei subtire si mini reci ca de ceara,
Iar ochiu-i plin de raze straluce in afara,
Rapindu-ti tie ochii cu a lor stralucire,
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu esti onest si plin de respect si generos
Sa fringi in zarea vietii un rod asa de frumos.
Te-ai dus si te urmara parerile de rau.
In urma ta venit-au un neted natarau
S-acesta... ei... facut-au ce n-ai vrut sa cutezi;
Ce-a mai ramas din dulcea figura mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagra pe-a ei frunte.
Si gura cea cu albe margaritari, marunte,
Acuma e zbircita si ochiul plin de para,
Ce-si revarsa lumina sa rece inafara
E stins, si nu-i nimica in el, nu-i adincime;
Tu nu mai vezi intr-insul ce nu vazuse nime
Decit tu... Ce ajunse a fi? Cocheta, rece,
Lingusitoare, cruda din mina in mina trece
Si cauta-n iubire placerea numai, care
E-o clipa de betie si-o zi de dezgustare.
Dara acea iubire adinca si curata,
Care-n viata vine o data, num-o data,
Acea eterna sete ce-o au dupa olalta
Doi oameni ce-si pierdura privirea una-ntr-alta,
Acel amor atit de nemarginit, de sfint,
Cum nu mai e nimica in cer si pre pamint,
Acea inamorare de tot ce e al ei,
De-un zimbet, de-un tremur al gingasei femei,
Cind pentru o privire dai viata, dai noroc,
Cind lumea ti-este neagra de nu esti la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea tie?
Ce va ramine voua? Urit si saracie !

                                                            Mihai Eminescu